Atunci visam mult, scriam frumos, vedeam abstractul din lucruri, aveam idei marete, iubeam usor, puneam suflet in orice faceam, ma atasam de fiecare persoana, aveam "suflet de copil", inocent si jucaus, de multe ori eram idealista...
Oare de ce acum nu mai pot aprecia la fel lucrurile marunte, de ce nu mai am rabdarea si disponibilitatea sa ma bucur de o raza de soare, de primii fulgi, de un colind, de mirosul unei prajituri facute in casa, de ce trebuie sa astept Sarbatorile de Iarna sau alte evenimente pentru a realiza ca viata e frumoasa? Acum nu mai scriu la fel, sunt dezamagita de mine ca insir uneori cuvinte goale "ce din coada au sa sune", vorba lui Eminescu, nu mai regasesc intre randuri ingerasii din norii pufosi, sentimentele acelea pure pentru prima dragoste; acum scriu despre infidelitate si cat de greu e de gasit jumatatea, cat de tulburata sunt...
Mi-e dor sa fiu fericitaaa!!! Nu mai stiu cand am simtit asta cu adevarat ultima data, indiferent ce ar insemna fericirea... Nici macar nu-mi amintesc cand am dansat ultima oara pana la epuizare, cand am ras cu pofta, cand mi-a luat-o inima la galop, cand am vazut ultima data ceva nemaiintalnit, care sa-mi taie rasuflarea, cand am simtit acea pace sufleteasca... Ma simt pierduta in valtoarea zilelor care se succed nebuneste si toate par la fel, imi lipseste motivatia, inspiratia...
Mi-e dor de brate calde si afectuoase, de un pupic "furat", de un semn al ochiului sau al sprancenei, de emotia asteptarii care se transforma in concret si n-a fost in zadar, mi-e dor sa sar in bratele cuiva si sa constat ca se bucura la fel de mult ca mine de revedere, mi-e dor sa ma plimb prin ninsoare, cu mana stransa de alta si fulgii sa se topeasca pe obraji, dandu-le culoare vinovata, mi-e dor sa ma joc, sa fiu gadilata, sa fiu suprinsa, sa-mi recunoasca cineva mainile la ochii sai, sa descopar dupa parfum o persoana pe care n-am vazut-o demult.
Mi-e dor de serile acelea de iarna din copilarie, cu miros de portocale, vin fiert, gogosi si sa aud cum trosnesc lemnele in soba de teracota. Mi-e dor de familia adunata la povesti cand afara e ger, cand sunt toti in viata si traiesc in deplina armonie. Mi-e dor de povestile bunicului care-mi spunea ca am parul ca matasea si de bratele bunicii care-mi canta "Tarancuta, tarancuta" si-mi vine sa plang. Ei nu mai sunt, casa lor e goala, rece si ma intristeaza, acela e locul copilariei mele. Vreau sa cred ca de acolo de sus ma vegheaza si ma ajuta la vremuri de restriste, ca-mi pun o vorba buna la "Doamne- Doamne", sa-mi scoata in cale ceea ce mi se potriveste...
M-au podidit lacrimile, asa ca voi incheia aici nebunia de ganduri pe care iar le-am scapat de sub control. Poate pana data viitoare le strunesc si voi fi mai coerenta. Si mai ales, mai optimista...
Noapte buna! Voi adormi cu versurile lui Bacovia : "Te uita cum ninge, Decembre..........Si ninga...zapada ne-ngroape" !!
