Despre relatii...in interior sau pe alaturi...:P

Vreau de ceva vreme sa abordez un subiect, dar tocmai pentru ca e asa sensibil am amanat momentul si nici nu stiu cum sa incep. E vorba despre fidelitate/lipsa ei intr-o relatie. Nah, ca am zis-o si pe asta! Intru direct in tema si ma intreb, mai mult sau mai putin retoric: care sunt motivele pentru care oamenii insala?? Sincer, chiar mi-ar prinde bine sa aflu niste raspunsuri si asta incerc, cautand in experienta proprie sau a altora (preferabil, caci unele lectii de viata e mai indicat sa le invat de la altii, nu chiar pe pielea mea). Pana acum, singura explicatie pe care as accepta-o cat de cat, scrasnind din dinti, e aceea ca cine insala cauta exact ce nu are deja "acasa" (in relatia prezenta). Si aici e cumva vina partenerului care nu mai ofera TOT.
Pana vom lua pe rand motivele posibile, am de facut o precizare: contrar opiniei generale, conform careia barbatii calca stramb, consider ca la fel de vinovate sunt si femeile, caci cu ele insala dragii nostri masculi feroce (preferabil, desi am auzit si alt caz real despre care nu voi vb acum). Vinovate poate nu in aceeasi masura, ca desi nu initiaza ele "alunecarea", se lasa atrase in jocurile periculoase si viclene ale barbatilor. Mai des am auzit ca barbatul isi doreste altceva si porneste la vanatoare, caci are nevoie de libertate, uraste monotonia si alte explicatii justificatoare pentru ei. Tot aud ca barbatii sunt construiti astfel de cand lumea si pamantul, ca nu pot fi fideli unei singure cauze, ca e pur si simplu in fiinta lor tendinta asta a lor de dualitate (cel putin) si tare as vrea sa verific stiintific informatia, sa existe o explicatie care sa stea in picioare (nu pe pielea mea, in mod sigur). Durerea mare e alta insa: inseland, ei se indeparteaza de familie, chiar daca fizic poate inca mai fac parte si joaca un rol in continuare. Dar sunt suficient de "barbati" incat sa duca aparentele cu stoicism si de cele mai multe ori nu cred ca sufera, stiind ca oricum au consolarea "in partea cealalta". Cea mai mare durere e insa pentru prima femeie, care de cele mai multe ori simte, realizeaza ca este inselata si totusi nu face nimic. Ma va impresiona mereu capacitatea asta titanica a femeilor de a iubi, ierta, pansa orice rana, de a auzi si vedea doar ce ii face bine si de a inchide ochii aparent la dezamagiri, pentru a se "salva" cumva de suferinta, cand de fapt macinarea e in interior si ajunge pana la ardere profunda, mistuitoare...
E asa un amalgam acum in gandurile mele, incat nici nush daca le-am pus intr-o ordine, sunt si revoltata si putin ingrijorata, incat nu stiu daca am avut vreo logica... Dar hai sa revenim la motivele pentru care oamenii insala:
1. Curiozitatea de a vedea cum se simt cu altcineva: in simpla prezenta, in discutii, in pat;
2. Un moment de ratacire, cauzat de o cearta cu persoana iubita, dorinta de razbunare pentru ceva ce simt ca a gresit jumatatea (in cazul acesta, e dusa prea departe razbunarea);
3. Dezamagire de ceva anume, un fel de depresie contextuala, nemultumire de propria persoana sau de cei din jur, si atunci intervine nevoie de o schimbare;
4. Ceva mai mult decat pura atractie fizica (sunt convinsa ca acesta e cel mai rar caz si motivatie).
Dar mai am o curiozitate: inselatul asta la ce se refera? Trupeste, sau cu sufletul? Aici deja devine sensibila treaba, caci daca ajungi sa te implici emotional, nu cumva te inseli pe tine insuti? Dupa asta, nu cumva vine vremea unei decizii? Sau preferi sa te complaci, provocand suferinta la cel putin 3 persoane implicate, inclusiv tie insuti?? Si ma gandesc ca asa se si intampla, majoritatea persoanelor ajung sa duca viata dubla, nu se rezuma la aventuri pasagere, pana cand se autodistrug. Mai lent sau mai rapid, depinde de intensitatea trairilor, a constiintei si a principiilor de viata. Pacat de atatea vieti chinuite, cand viata asta ar fi atat de frumoasa, de-am sti sa ne bucuram de ea...
Imi spunea cineva ca de la o decizie proasta, luata intr-un moment nepotrivit sau in graba, a ajuns acum la nefericire si neimplinire care macina. Si se vede asta pe fata persoanei respective, care se scurge incet de toate energiile pozitive si se macina in interior. De compatimit, aparent, insa e o realitate ce trebuie asumata, caci in fond nu e numai mana destinului, ci si propriile decizii iti coordoneaza viata pe termen lung. Eu cred ca fiecare are ceva de invatat si poate o cruce de purtat. Asta tot in functie de faptele anterioare, de hotararile si comportamentul sau, caci mai cred totodata si in legea compensatiei, si anume ca nimic nu ramane in aer, atata binele, cat si raul se intorc, chiar mai tarziu decat s-ar astepta unii. Daca pana si faptele inaintasilor se platesc pana la a nu- stiu- cata generatie, cum sa nu ne "coste" propriul comportament? Tre sa fim realisti si constienti de propriile noastre fapte in permanenta, sa nu cautam cauze sau vinovati in exterior si sa ne asumam TOT ceea ce spunem, facem, gandim.
Dar hai ca am ajuns cam departe cu discutia, am divagat putin de la tema initiala. Oricum subiectul ramane deschis, il voi continua si astept replici...

Back in bussiness

La cererea cititorilor, am revenit!:) Stiu, sa-mi fie rusine ca am lasat sa treaca atata vreme fara sa mai scriu. Nu am fost chiar atat de ocupata incat sa nu am timp sa actualizez. Nu fizic, caci sufleteste...nori si furtuni, tulburari de toate felurile mi-au inundat viata de vreo 2 luni incoace. Am fost trista, inca mai sunt, deorece am pierdut o persoana draga, icoana copilariei mele fericite...:(( Totul a fost fulgerator, rapid, neasteptat... Ma mir si acum cu cata nonsalanta este privita moartea de catre oameni; ca pe ceva firesc, caruia nu i te poti impotrivi. Stiu, nu noi decidem ziua si locul, dar... un asemenea eveniment nefericit nu ne face oare sa ne gandim la insusi sensul vietii? Eu asta fac de ceva vreme incoace si tot n-am ajuns la vreo concluzie care sa-mi convina.
Nici nu-mi gasesc cuvintele, am atatea de spus si mi se incalcesc... Stiu doar ca mi-am propus sa pretuiesc mai mult persoanele dragi din jur si sa traiesc mai intens fiecare clipa, caci nu se mai intoarce... Si iar ma intreb: pt ce suntem oare atat de grabiti, superficiali?? Unde ne grabim? Spre sfarsitul care oricum vine? Cine mai are timp in ziua de azi sa se opreasca in loc pentru a mirosi un liliac inflorit, pentru a admira un peisaj de primavara, pentru a asculta versurile unei melodii si nu doar ritmul, pentru a intinde o mana de ajutor unui batran care coboara din autobuz, pentru a admira zambetul candid al unui copil s.a.m.d?? Mi se pare ca am intrat cu totii in automatisme, fiecare zi urmeaza acelasi ritual, suntem niste roboti preocupati doar de activitati fizice, concrete, "obligatorii".
Ma trezesc deseori cu cate o melodie in minte si aceea imi rasuna toata ziua si-mi inspira oarecum starea. Azi de ex, imi rasuna versurile "Mi-e dor de tine, dor de noi". Nu stiu exact cu cine sa asociez cuvintele si semnificatia, cert e ca simt un fel de... dor de abstract, profunzime, simtire... Uite acum mi-as dori sa stau intinsa pe pamant, cu mainile sub cap, si sa privesc dansul norisorilor de puf alb, sa miroasa a iarba verde proaspata si a vacanta...si dintr-o data sa fiu "trezita la realitate" cu un pai care ma gadila strengareste pe gat... Iar visez, nu? Hai ca am fugit, c-o dam in SF! Ma duc sa ma bucur de anotimpul meu preferat, v-am pupat!!:-*
P.S. in episodul urmator, am de impartasit niste constatari despre relatii, asa ca stati pe-aproape!;)