Iar am revenit la ascultarea obsesiva a unei melodii... de data asta e tocmai cea cu care a inceput totul, pe care am descoperit-o si am trait-o impreuna. N-or fi fost ele chiar 10 intamplari ciudate cele care te-au adus in calea mea, dar in mod sigur nu am prevazut ca voi ajunge sa traiesc atat de intens in cativa ani, cat altii intr-o viata...
Cum a inceput totul? Greu de determinat exact data si locul, am renuntat sa mai scotocesc in memorie detalii doar de dragul analizei. Cert e ca totul a decurs firesc, fara sfortari mari, ne-am avantat in fiecare zi cu tot ceea ce a adus ea, invatand fiecare ce a trebuit din asta.
Nu, n-ai fost perfect. Nici macar nu ai fost asa cum imi imaginasem inca din adolescenta, acel romantic plin de surprize si mereu cu vorbele si florile la purtator, care sa-mi citeasca gandurile si dorintele si sa ma trateze ca pe printesele din povesti. Dar ai facut altceva: m-am simtit in acelasi timp si ca o printesa si ca o sora, o prietena buna, o iubita, o mama, o fiica, o...speciala! Stiu, ti-am reprosat in nenumarate randuri ca nu mi-ai spus "te iubesc", crezand ca aceste vorbe reprezinta esenta unei relatii, cand de fapt aveam sa invat ca ele sunt doar incununarea unei relatii construite pe o baza solida si trebuie soptite cu sufletul, atunci cand te astepti mai putin si e nevoie mai mult....
De ce m-oi fi indragostit eu de tine? Habar n-am cand m-am lasat prinsa in valtoarea vietii de cuplu, cand am simtit pentru prima data acel "firesc" pe care nu-l intelege nimeni altcineva, oricat as incerca sa-l explic in cuvinte... Cred ca ai emanat inca de la inceput seriozitate in ciuda "zuzeniilor", am simtit pur si simplu ca esti om cu suflet bland, m-am simtit protejata, in siguranta in bratele tale ce parca vindecau orice problema; iti multumesc ca mi-ai permis sa fiu copil inca, sa fiu adult responsabil in clipele cand se cerea, iti multumesc ca m-ai invatat sa ma bucur de lucruri marunte, sa inteleg ca fericirea nu e numai in zilele "oficiale" (de nastere sau sarbatori), ci mai ales in clipe neplanificate, in diminetile cand te trezesti langa cel drag si-ti zambeste jucaus, in joaca cu un animalut sau in hoinaritul pe carari neumblate pana aunci.
Si iata ca a venit timpul sa ne luam ramas-bun (adio e un cuvant prea greu), desi am mai incercat si unii spun ca ar fi trebuit s-o facem demult. Eu cred ca o facem la momentul cand ne simtim pregatiti, cu maturitate si tact, fara lacrimi, reprosuri sau rememorari dureroase. O facem cu bilantul celor mai frumoase amintiri si lectii pe care le-am invatat. Si nu, n-o facem azi, cand scriu aceste randuri (abia acum mi-am facut curaj sa dau glas furtunii). Am tot pregatit-o de ceva timp, ne-am educat sufletele sa se detaseze treptat si sa accepte ceea ce nu poate fi schimbat... Nu stiu daca vom fi vreodata detasati definitiv, dar poate timpul, cu a sa putere vindecatoare, va instala o resemnare, o impacare a inimii, ca "asa a fost sa fie"...poate Dumnezeu are alte planuri pentru noi...
Nu am reusit sa exprim nici pe departe ceea ce simt, ce intentionasem de fapt, dar poate tot mi-am eliberat o parte din povara gandurilor si sentimentelor contradictorii ce exista de ceve vreme...
Ramas- bun, suflet curat...! Si stii vorba mea: "Sa nu ma uiti!"...
