Nu stiu cum se face, dar in fiecare an, cand cade prima ninsoare, in gand imi rasuna aceleasi versuri superbe, care fac peisajul cu atat mai fascinant:
" Te uite cum ninge, Decembre,
Spre geamuri, iubito, priveste,
Mai spune s-aduca jaratec,
Si focul s-aud cum trosneste
Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.
Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape,-
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.
Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.
E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.
Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte."
Si astfel, ratacesc cu privirea pe geam, printre copacii si muntii acoperiti de nea, visez la ierni troienite, cu povesti la ceas de seara, in fata sobei, cu un ceai cald sau vin fiert, alaturi de o persoana draga, pierzand notiunea timpului...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu